Fortificatia din Prejmer cuprindea in acest scop ziduri inalte si groase, poduri detasabile, bastioane, guri de foc si “orga mortii” – un sistem de cuplare si actionare a mai multor arme in acelasi timp. In plus, cetatea era inconjurata de un sant cu apa, fapt care o facea si mai inaccesibila.

Pentru a ajunge la ruinele cetatii trabuie sa te incumeti sa urci cele 1480 de trepte din beton, ce serpuiesc printre copaci, la capatul carora te intampina o casuta, construita intre anii 1969-1972, in stil argesean. In aceasta casuta, Muzeul orasenesc Curtea de Arges, a realizat o expozitie permanenta numita “Cetatea Poienari”, expozitie ce prezinta istoria cetatii medievale. Din acest loc se pot observa cu foarte mare claritate ruinele cetatii.

Una dinte putinele cetati medievale, Cetatea Poienari apare mentionata pentru prima data in anul 1453 intr-un document prin care Ludovic al V -lea cere localnicilor sa execute lucrari de renovare a fortaretei, pentru a fi pregatita pentru eventualele atacuri dusmane. In alte documente, ca cele ale cancelariei din Valahia, numele cetatii apare mentionat abia in anul 1481. Cetatea a fost construita in doua etape. Prima etapa a fost la sfarsitul secolului al XIII -lea si inceputul secolului al XIV-lea, perioada in care a fost construit turnul dreptunghiular din piatra, cu trei nivele despartite de plansee din lemn. Accesul in turn se facea pe scari mobile. In etapa a doua s-au construit zidurile cu turnuri semicirculare. La constructia zidurilor s-a folosit piatra, iar pe interior au fost dublate cu caramida la partile superioare, grosimea lor fiind de 2-3 metri. Patru din turnurile de aparare aveau forma rotunda si unul era conceput sub forma unei prisme.

Datorita pozitiei si amplasamentului ei, cetatea, era greu de observat fiind un loc de refugiu pentru domnitori. Se presupune ca, datorita unui cutremur, cetatea a fost distrusa in totalitate, ajungand o ruina.

In 1456, cand la tronul tarii a venit domnitorul Vlad Tepes, din porunca acestuia, cetatea a fost refacuta complet. Despre refacerea cetatii din timpul lui Vlad Tepes exista o legenda care spune ca domnitorul a pedepsit, pentru tradare, boierii targovisteni pe care i-a pus cu mic cu mare sa reconstruiasca cetatea care la acea data numai era decat o ruina.

Peisajul ce ni se infatiseaza inaintea ochilor este de neimaginat, fiind unic prin strania lui frumusete.

Avand initial un rol strategic, Cetatea si domeniile inconjuratoare au intrat in 1526 in stapanirea voievodului Transilvaniei Stefan Mailath (fiul unui boier roman din Tara Fagarasului). Condusi de Mustafa Pasa, turcii o ataca in 1541 si, atragandu-l intr-o cursa, il fac prizonier pe voievod. Inchis in faimoasa inchisoare “Yedicule” (7 turnuri), el avea sa moara dupa 10 ani, fara sa-si fi putut capata libertatea.

In 1599 si-a facut intrarea in cetate Mihai Viteazul. Batrana cetate i-a ramas credincioasa voievodului si in zilele grele ale razvratirii nobilimii, dandu-i adapost lui si familiei sale; bustul Doamnei Stanca, indurerata sotie a lui Mihai, asezat la intrarea cetatii, aminteste acele clipe dramatice.

De la inceputul secolului al XVII-lea si pana la finele sale, cetatea a fost, cu unele mici intreruperi, resedinta a principilor Transilvaniei, sala Dietei, aflata la primul etaj, gazduind patru din adunarile tinute aici. Documentele vremii consemneaza ca la una dintre acestea a participat si o delegatie a domnului muntean Serban Cantacuzino.

Aspectul actual al cladirii se datoreste refacerilor si fortificarilor facute in decursul timpului. Astfel se aminteste ca in 1630 santul din jurul cetatii a fost largit si legat printr-un canal secret de raul Olt; totodata s-a construit un pod mobil la intrare, pentru ca in caz de pericol sa poata fi ridicat.

Cu trecerea anilor, magaziile si pivnitele de aprovizionare ale cetatii au devenit celule in care erau aruncati taranii iobagi razvratiti.

Astazi gazduieste Muzeul Tarii Fagarasului cu sectiile de istorie a orasului si a Tarii Fagarasului, de altfel si Biblioteca Municipala.

Asezata in lunca larga a Tarnavei Mici din Podisul Tarnavelor, are un relief specific de deal cu o altitudine cuprinsa intre 350 si 500 m. Dealurile au interfluvii largi, sunt impadurite sau cultivate cu vie, asezarile fiind cantonate in locuri adapostite.

Atestata documentar pentru prima data in 1202-1203 cu numele de villa Cuculensis castri , localitataea a fost resedinta a comitatului Tarnavei pana in anul 1866, cand administratia este mutata la Tarnaveni. In sec. XII a existat o asezare cunoscuta ca ”satul cetatii Tarnavei”, cetate reconstruita in sec. XIV care apoi va fi stapanita de Stefan cel Mare si domnii ce i-au urmat, timp de 50 ani, dupa care in 1544 a fost aruncata in aer.

Castelul Bethlen-Haller se construieste intre anii 1570 ? 1580 intr-o prima forma, dar infatisarea de astazi o are din anii 1615 ? 1624. Din anul 1769 intra in stapanirea familiei Haller.

Cetatea de Balta a trait si efervescenta revolutiei de la 1848, cand administratia comitatului este inlocuita cu tineri din scolile Blajului, iar la 23 noiembrie 1848, Comitetul National il numeste pe Vasile Moldovan comisar al romanilor pe langa prefectura. La 15 ianuarie 1849, armatele generalului Bem ocupa Cetatea de Balta.

Datarea s-a făcut pe baza unei inscripţii, descoperită în dublu exemplar în faţa a două din porţile castrului, din care rezultă că acesta a fost construit în vremea împăratului Hadrian, de un detaşament de arcaşi sirieni (suri Sagittari), în anul 138, din ordinul lui Titus Flavius Constans, procurator şi guvernator militar al Daciei Inferior. Ultima monedă, ca datare, descoperită la Arutela, a fost emisă între anii 220–223 d. C. La Arutela a existat şi o aşezare dacică, care şi-a prelungit existenţa sub stăpânirea romană.
Istoricul săpăturilor

Primele săpături, în punctul „poiana Bivolari”, s-au făcut de către Ministerul Domeniilor, în anii 1888–1889, pentru captarea apelor termale sulfuroase. S-au descoperit obiecte de metal şi monede romane de la Hadrian, Septimiu Sever, Iulia Doamna şi Caracalla. Între anii 1890–1892, Grigore Tocilescu şi Pamfil Polonic fac săpături parţiale, scoţând la iveală în întregime băile romane şi parţial ruinele castrului. Acesta rămâne cunoscut numai prin materialul epigrafic descoperit aici. Între anii 1897–1902, ruinele castrului Arutela au fost în parte acoperite cu prilejul construcţiei căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului, în timp ce băile au dispărut în întregime.
Pe timpul săpăturilor arheologice s-au descoperit diferite obiecte ca arme, monede, vase şi inscripţii, expuse astăzi la Muzeul Militar din Bucureşti. După terminarea săpăturilor, castrul Arutela a devenit monument istoric trecut în custodia Comitetului judeţean Vâlcea de Cultură şi a Muzeului de istorie din Râmnicu Vâlcea. Între anii 1982–1983, castrul a fost refăcut după proiectul arhitectului Aurel Teodorescu, întocmit pe baza documentaţiei realizate de Cristian Vlădescu, coordonatorul cercetărilor făcute anterior de Muzeul Militar. Lucrările de construcţie au fost executate de C. Panco. S-a reconstituit pentru prima dată în România poarta pretoriană (porta praetoria) cu cele două turnuri care o flanchează.
În interiorul castrului din dreptul porţii pretoriene porneşte o alee, via praetoria, alcătuită din pavaj de pietre de râu, care se întretaie cu via principalis, în faţa clădirii comandantului (praetorium). În spaţiile rezultate din această intersecţie se distinge o sală de adunare a soldaţilor (collegium militare) cu opt baze rectangulare pe mijloc pentru susţinerea acoperişului. În restul spaţiului liber erau pavilioanele soldaţilor şi un atelier de fierărie pentru nevoile garnizoanei.

La 20 de metri spre răsărit de poarta pretoriană a fost descoperit drumul strategic roman din valea Oltului, lat de şase metri şi pavat cu blocuri mari de piatră. Legionarii din castrul Arutela aveau misiunea de a supraveghea, întreţine şi asigura circulaţia pe acest drum spre Transilvania. Arutela făcea parte, alături de celelalte castre din jurul Masivului Cozia, dintr-o linie de apărare pentru oprirea atacurilor dinspre zona deluroasă de la răsărit. La nord de castru se află „piscul lui Teofil”, pe platoul căruia s-a zidit un turn semicircular, cu latura dreaptă spre est, la 300 de metri înălţime faţă de punctul „poiana Bivolari”. Acest turn, orientat spre Olt, avea rolul de a supraveghea intrarea în defileu, către Dacia Superior, asigurând totodată şi urmărirea traficului spre Castra Traiana (dăeşti).

Expozitia a incercat sa puncteze peregrinarile pe meleagurile Valcii, datand din anii 1826-1828, 1836-1840, ale celui ce a ramas in constiinta urmasilor drept „fiul Pepelei cel istet ca un proverb” si care a fost „dascal de musichie” la scoala organizata pe langa Episcopia Ramnicului.

Anton Pann (1794, Sliven Bulgaria – 1854, Bucuresti) s-a refugiat in 1812 in Bucuresti, iar in 1827 a fost numit profesor de muzica bisericeasca la Seminarul din Rm. Valcea. Indragostit de nepoata staretei de la manastirea Dintr-un Lemn a fugit la Brasov, unde cei doi tineri s-au casatorit la biserica din Schei. In acest timp a avut loc si schimbarea numelui initial, care a devenit Antonie Pantoleon si mai apoi, mai scurt, Anton Pann dupa cum este redat in tipariturile vremii. Din 1828, revenit la Bucuresti a desfasurat o activitate de profesor de muzica si de tipograf avand atelierul sau propriu, unde au fost editate toate lucrarile sale literare si muzicale.

Dupa victoria revolutiei in Tara Romaneasca , la 29 iulie 1848 in Parcul Zavoi din orasul Rm. Valcea, Anton Pann a participat alaturi de oficialitatile orasului, la ceremonia organizat cu prilejul „sfintirii stindardelor libertatii nationale dupa noua constitutie”, cand s-a cantat pentru prima oara marsul revolutionar „Desteapta-te romane”, pe versuri de Andrei Muresanu, a carui muzica o compusese, adaptand melodia cantecului „Din sanul maicii mele”. Acest moment a reprezentat prima intonare a viitorului Imn de Stat al Romaniei, petrecut in gradina Zavoi a orasului Ramnic.

Casa – muzeu a fost translata pe o distanta de 37 metri, de pe amplasamentul ei initial, odata cu modernizarea si reamenajarea teritoriala. Expozitia a fost amenajata pentru a ilustra interiorul unei modeste locuinte de targ de la mijlocul secolului al XIX-lea, aici fiind prezentate piese de mobilier (divan, biblioteca, masa, scaune), obiecte decorative din cositor, alama, alpaca si portrete ale unor personalitati din epoca: printre care cel al maicii Meletina, stareta manastirii Dintr-un Lemn si tipograful Ion Popovici, care au avut legaturi cu viata si opera scriitorului.

In a doua incapere a expozitiei este prezentat un interior in care se afla mobilier pictat, specific zonei transilvanene, evidentiind legatura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colt de tara.

In ultima incapere a muzeului sunt prezentate lucrari muzicale, culegeri de folclor, poezii si povestiri ale lui Anton Pann. (Noul Erotocrit, Sibiu, 1837, Fabule si istorioare, Bucuresti, 1841, Povestea Vorbei, Bucuresti, 1847, Nastratin Hogea, Bucuresti, 1853 etc.), scotand in valoare activitatea sa tipografica si literara.

Aici se reconstituie prin intermediul unor exponate autentice (ex. pianul Marioarei  Ratiu-Porumbescu – sora compozitorului) reprezentand obiecte care au apartinut familiei, o atmosfera de epoca, preponderent rustica, proprie  mediului in care a trait si a creat in acest sat intemeietorul muzicii romanesti moderne, Ciprian Porumbescu (1853-1883), sugerandu-se relatiile acestuia cu universul satului, gama de impresii ce si-au pus amprenta specifica asupra personalitatii si creatiei porumbesciene.